Textul de fata este un comentariu succint asupra capitolul 32 din Cartea Exodului, insotit, catre final, de o paralela la situatia Bisericii in perioada actuala de „tranzitie".

Vom incepe cu o observatie importanta: Acest capitol, impreuna cu capitolele 33 si 34, ar fi trebuit de fapt sa lipseasca din Cartea Exodului. Iata de ce: daca poporul Israel ar fi respectat poruncile lui Dumnezeu, (in speta, aici: porunca a doua, „Sa nu-ti faci chip cioplit...", Exod 20.4-6), atunci acest episod foarte dureros, al Vitelului de aur, n-ar fi existat. De la finalul capitolului 31, care vorbeste despre Sabat, cartea ar fi trebuit sa sara la inceputul capitolului 35, care, in mod sugestiv, reia tema Sabatului, intrand apoi in sectiunea despre construirea si consacrarea cortului intalnirii.

Insa, cum nu a fost asa, capitolul 32 in fapt va raspunde la intrebarea, pana atunci inedita:

I1: Ce se intampla cand poporul lui Dumnezeu, in ansamblu, incalca o porunca?

Inainte de a raspunde la aceasta intrebare pe baza textului din Exod 32, vom apela la un element din contextul imediat al acestui capitol pentru a repune, ceva mai tarziu, intrebarea de mai sus intr-o noua forma, pe care o consideram foarte utila.

Paragraful 31.12-17 constituie o rafinare a poruncii despre Sabat, porunca a patra, care fusese data in Exod 20.8-11. Elementul de noutate introdus aici este ca ziua aceasta de odihna si sarbatoare, pe care poporul Israel trebuie „sa o sfinteasca" (20.8), adica sa faca din ea o zi aparte fata de celelate zile ale saptamanii, este definita de Dumnezeu ca un „semn" (v. 32.13,17). Dupa acest semn, se va cunoaste in afara lui Israel ca „Domnul este cel care sfinteste", adica pune deoparte, face distinct poporul lui fata de celelalte popoare. Asadar, ziua Sabatului este incarcata de semnificatia legaturii speciale dintre Dumnezeu si poporul Israel, semnificatie care trebuia sa iradiaze spre exterior. Este un un punct median intre Dumnezeu pe de o parte si lume (celelalte popoare) de cealalta parte, un reper intr-un act de sfintire, in procesul mantuirii lumii.

M-am intrebat daca mai exista si alte asemenea semne, cu rol similar intre Dumnezeu, poporul Lui, si exterior. Capitolul 32 ne spune ca si porunca a doua, privind interzicerea reprezentarii chipului lui Dumnezeu precum si a oricarui idol, trebuia sa functioneze similar poruncii a patra (ba chiar si mai mult!), ca un semn distinctiv al evreilor intre toate popoarele: Israel trebuia sa fie poporul unui Dumnezeu fara chip palpabil, transcendent, dincolo de puterea de reprezentare a omului. Ce se intimpla insa cand poporul renunta la acest semn?

Incalcarea unui astfel de semn de catre Israel are o prima consecinta foarte grava: „poporul era fara frau, caci Aaron il facuse sa fie fara frau, spre batjocura vrasmasilor sai" (32:25). Se vede clar ca atunci cand oamenii lui Dumnezeu pacatuiesc, ei nu devin ca lumea, nu sunt bine-veniti in clubul „Neamurilor", ci, contrar asteptarilor, sunt dispretuiti si chiar luati in bataie de joc. Textul ne ajuta sa intelegem ca se intampla asa tocmai din cauza „semnului" pe care-l poarta Israel, semnul legaturii/legamantului care trimite inspre Dumnezeu.

Asadar, putem spune, apeland la un termen central din domeniul semioticii (stiinta despre semne), ca sectiunea de fata din Cartea Exodului raspunde si la intrebarea:

I2: Ce se intampla cand poporul lui Dumnezeu semnifica prost?

Iata acum, in sinteza, raspunsurile date de Exod 32 la intrebarile de mai sus. Cel dintai si cel mai simplu raspuns, intr-o formulare inspirata dintr-un text al Apostolul Pavel, este:

R1: A incalca una din porunci inseamna a incalca intregul ansamblu de legi ale lui Dumnezeu, si in consecinta legamantul Lui cu poporul Israel (a se vedea Exod 24.4,7).

Dumnzeu pune in fata lui Moise legamantul calcat, rupt! Acesta este intelesul versetului 32.7, cand Domnul ii spune lui Moise: „poporul tau" (nu mai este poporul Meu). Cortul intilnirii despre care au vorbit timp de patruzeci de zile pe munte nu mai avea nici un rost. Iar in 32.10 Domnul va propune chiar nasterea unui alt popor... Asadar, El se pronunta imediat, in consecinta directa cu faptele:

R2: Cand poporul lui Dumnezeu semnifica prost, Dumnezeu este prompt, gata sa schimbe purtatorul semnului, semnificantul!

Sa adaugam la cele spuse mai sus ca exprimarea foarte frumoasa „Eu sunt Domnul care va sfintesc" (31.13) constituie o noua definitie a lui Dumnezeu, adaugata altor remarcabile definitii-nume, introduse in aceasta carte: „Eu sunt Cel ce sunt", „Eu sunt Domnul care va vindeca", „Dumnezeul parintilor vostri, „Dumnezeul calatoriilor parintilor vostri", etc. In urma acestui episod trist, ba chiar tragic, se va adauga, in capitolul 34: „Eu sunt un Dumnezeu gelos".

Sa continuam acum sa raspundem intrebarii noastre din deschidere:

R1′: In perspectiva lui Moise, nu este posibil sa incerci sa salvezi legamantul cu Dumnezeu fara a simti dezgustul pacatului, fara a simti durerea ca te rupi de ceea ce te-a facut sa te desprinzi de legamantul Lui, fara jertfa ispasitoare.

De aceea Moise ii forteaza pe evrei sa bea apa cu cenusa idolului lor sfarimat, ca sa simta dezgustul; apa aceea lesioasa, ca sa induca nevoia de curatire. Din acelasi motiv, Moise se posteaza la intrarea taberei si face o chemare pentru separare, pentru despartire de frate, fiu si prieten, cu sensul revenirii de partea Domnului, chiar cu pretul jertfei, al [jertfirii] celor care au gresit si au ramas dincolo in ciuda apelului lansat.

R1′′: Cand intreg poporul calca legamantul, chiar daca intervine o mediere (v. 32.11-14,31-34) si chiar o jertfa (32.25-29), Dumnezeu poate ramane distant fata de poporul Sau (32.34, 33.14).

De aceea, cand Dumnezeu propune ca substitut al Sau, in rol de calauzitor, ingerul (32.34, 33.2), Moise percepe faptul ca lupta sa pentru a intoarce inima lui Dumnezeu din nou spre popor fusese doar pe jumatate castigata. El puncteaza superb (33.16) faptul ca semnul distinctiv al poporului lui Dumnezeu este insasi prezenta Lui in mijlocul lor. Cum se precizase deja in cap. 29.42-46: con-locuirea, spre comunicare si cunoastere.

R1′′′: A fost nevoie in acest caz specific de o invocare-mijlocire indoita (33.15) ca Dumnezeu sa revina asupra hotararii Lui.

Doua paragrafe din acest capitol (32.1-6, 22-24) ma determina sa inchei textul meu cu o ilustrare:

Cand o companie/trupa de soldati condusa de un capitan prost instruit bate pas de defilare pe un pod, atunci podul este in pericol sa intre in vibratii din ce in ce mai mari si sa se rupa. (Au existat altfel de cazuri, reale...)

Acesta este efectul fenomenului de rezonanta indusa (mai precis: amplificarea reciproca a vibratiilor produse de doua surse) din fizica, fenomen aplicat, in acest caz, la domeniul militar. In astfel de situatii este nevoie imperativa de cineva care sa opreasca imediat marsaluirea iresponsabila! Cineva care sa strige „Comanda la mine! Rupeti randurile!"

In capitolele 25-31 din Cartea Exodului, poporul evreu este pe un „pod"; ei trebuiau sa-l astepte pe Moise sa se intoarca inapoi de la dialogul cu Dumnezeu pe muntele Horeb. Din pacate, in acest timp, Aaron intra in rezonanta cu poporul care si-a pierdut rabdarea si care vrea cu tot dinadinsul sa marsaluiasca. In loc sa le tina piept, el se pune practic sa bata pas de defilare in frunte lor si ... podul-legamant se rupe!

Asadar, putem adauga o noua intrebare pe langa intrebarile precedente, care sunt continute in substanta de profunzime a capitolului nostru:

I3: Ce se intampla cand poporul lui Dumnezeu marsaluieste iresponsabil?

R3: In astfel de situatii, este nevoie urgenta de un Moise care sa fie in rezonanta (nu cu poporul in primul rand, ci) cu Dumnezeu! Pentru a salva ceea ce se mai poate salva...

Sa mai facem inca o observatie importanta: Desi vorbim aici despre Moise, conducatorul lui Israel, in fapt pentru a opri un mars iresponsabil pe pod este suficient si un copil istet! Un copil care sa atraga soldatilor atentia asupra dezastrului iminent... Bineinteles, cu conditia ca ei sa priceapa si sa accepte avertismentul, chiar daca vine din partea unui copil!

Din pacate astfel de capitole triste sunt cat se poate de actuale in Biserica de azi. Suntem pe un pod al tranzitiei. Si nu deslusim (bine) semnele. Simtim nevoia de a o lua din loc spre un Canaan, un pamant mai bun. Din pacate liderii nostri rezoneaza mult cu timpurile si cu multimile. Desi ingerul ne este poate alaturi, Dumnzeu Insusi ne este foarte distant...

Cand poporul lui Dumnezeu marsaluieste prost, in loc sa ne alaturam marsului, noi ar trebui sa intram in rezonanta, in re-semnificare cu Cel de Sus!

O astfel de re-intrare in rezonanta cu semnele puse de El, presupune, la fel ca in cazul lui Moise, ca inima noastra sa bata pentru poporul lui Dumnezeu. Moise isi legase viata total indisolubil de soarta lui Israel (32.32), de aceea cand Dumnezeu ar fi vrut sa mistuie poporul, El, Atotputernicul, nu trece peste vointa lui Moise ci ii cere permisiunea: „Lasa-Ma..." (32.10)!

Si totusi, s-ar putea sa trebuiasca, datorita lipsei de empatie, a lipsei de raspuns la avertismentul care a fost adresat poporului si pe care noi ni l-am asumat, sa rupem randurile (32.25-29). S-o rupem cu frati, fii, parinti sau prieteni. Comanda „Rupeti randurile!" salveaza nu (doar) podul ci (mai ales) soldatii! Este desigur durere, jertfa, dar este singura cale pentru a evita dezastrul. La capatul de pod, ne va astepta atunci Domnul!

de Liviu Ciortuz