„Aici Radio Europa Libera!” Asa incepea fiecare seara pentru multi romani care traiau in negura comunista de dinainte de decembrie 1989. Fraza urmatoare care se auzea in camera era: „nu te misca, se aude bine!”. Afirmatia stabilea pozitiile persoanelor in camera, caci trupurile se transformau in adevarate antene pentru aparatul de radio „Gloria”. Daca cineva se misca, favoriza inevitabil bruiajele pe care Securitatea le facea, incercand sa impiedice receptarea undelor care promovau gandirea libera. La fel se intampla si cu celelalte posturi de radio occidentale care aveau emisii in limba romana, precum Deutsche Welle, Vocea Americiii sau BBC. Pentru o perioada lunga de timp aceste posturi de radio au fost singurele institutii care au substituit „opozitia” politica – asa cum spunea Serban Orescu atunci cand se referea la Europa Libera –, ele verbalizand si aratand suferinta celor captivi in blocul comunist. De asemeni, intr-un spatiu in care sistemul educational cuprindea cursuri de socialism stiintific, economie politica (evident socialista si comunista) sau marxism-leninism, Radio Europa Libera si celelalte posturi mentionate mai sus au sustinut singurele cursuri de educatie civico-politica. Fiind rezultate din propaganda anti-comunista, ele erau in mod inevitabil ideologizate, dar ajutau la conturarea in mintea ascultatorilor a unei gandiri democratice si pe cat posibil libere.

Desi eram la o varsta destul de frageda atunci cand parintii mei ascultau Europa Libera, am reusit repede sa inteleg foarte multe lucruri care ulterior mi-au fost de mare ajutor. Atmosfera de cvasi-ilegalitate ce devenea evidenta odata cu potrivirea radioului pe frecventa de receptare m-a facut capabil sa pot sesiza farsa in care traiam. Vocile de la radio care deconspirau minciuna generalizata, dar si vesnicele cozi formate preventiv in fata oricarui magazin, chiar si atunci cand nu se vindea nimic, frigul din casa, proasta alimentatie, desele intreruperi ale energiei electrice si celelalte privatiuni de care eram constient atunci, m-au dus la observarea a doua lumi antagonice, asa cum   i-ar fi placut lui Marx sa spuna. Una era „realitatea” oficiala care ni se prezenta la televizor in cele doua ore de program zilnic, unde vedeam, cum spune Alexandru Andries intr-un vers celebru, „cascaval”, in timp ce noua ne chioraiau matele de foame, dar si marile realizari ale regimului si ale „celui mai iubit fiu al patriei”, iar alta era lumea prezentata la Europa Libera si observabila fara efort de cand deschideam ochii dimineata, lumea sumbra a totalitarismului comunist, dar si frumos pigmentata de numeroasele bancuri politice. Aceste doua lumi ilustrau inversarea contrariilor din dialectica marxista: societatea socialista in care traiam era rea, desi ni se spunea intr-una cat de minunata era, iar capitalismul care se intrezarea dincolo de granitele blocului comunist parea pamantul fagaduintei, desi propaganda oficiala il infiera asiduu.

Schizofrenia sistemului ne determina sa apelam la o dedublare progresiva, devenita in timp un mod de viata pentru majoritatea populatiei. Putini au fost cei care au avut curajul sa confrunte aceasta realitate si sa-si afirme public nemultumirea, iar adesea au platit un pret mult prea mare pentru refuzul de a face compromisuri: unii s-au lovit de zidul Securitatii, la propriu si la figurat, altii s-au lovit de rezistenta la schimbare si au ajuns la concluzia inutilitatii gestului. Cei care au intrat in acest hatis al discursului dedublat au sperat ca linistea conferita de lipsa prigoanei, stabilitatea serviciului sau avantajele obtinute le vor crea un cadrul confortabil. Dar asupra lor apasa povara colaborarii tacite, evident,  in masura in care constientizeaza acest lucru.

In acest cadru, extrem de sumar prezentat mai sus, Europa Libera a reprezentat calea unica de protest si de descarcare a frustrarilor pentru cei care traiau sub comunism. Acest post de radio era printre foarte putinele mijloace de informare veritabile, dar era si un mijloc de mentinere a sperantei privind prabusirea comunismului, idee care ni se parea de-a dreptul utopica in acea vreme. Situatia Europei Libere, aflata intre doua sisteme politice – unul totalitar, a carui prabusire constituia si ratiunea de a exista, dar totodata si sfarsitul activitatii postului, iar celalalt democratic-occidental, care il infiintase si care il sustinea – a determinat aparitia unui adevarat razboi intre angajatii radioului si organele politiei secrete din blocul comunist. Raporturile dintre Europa Libera si autoritatile romane au fost bine surprinse de catre regizorul Alexandru Solomon in documentarul sau, Cold Waves. Razboi pe calea undelor. E un film trist, care readuce in memorie metehnele sistemelor totalitare, dar si patologiile tranzitiei.

Nerabdarea cu care asteptam premiera de la Iasi a filmului, pe 7 decembrie 2007, in prezenta regizorului si a doi dintre fostii angajati ai Europei Libere, Emil Hurezeanu si Nestor Ratesh, m-a facut sa cred ca sala va fi plina si ca trebuie sa-mi procur bilet cu aproape o saptamana inainte. Nu mica mi-a fost mirarea sa aflu ca aceasta practica nu mai exista si ca biletele se vand doar cu o ora-doua inaintea reprezentatiei. Marea surpriza, total neplacuta, a fost ca in ziua premierei sala era ocupata aproape pe trei sferturi, dar partea buna e ca majoritatea spectatorilor erau tineri de aproximativ 28-30 de ani. A doua zi de vizionare a avut parte de un public mai restrans, aproximativ 60-70 de persoane. Trist, dar probabil ca asta este cota de interes a iesenilor, care in urma cu 18 ani, la 14 decembrie 1989, ar fi trebuit sa dea semnalul revolutiei anti-comuniste.

Filmul ofera privitorilor care nu stiu mare lucru despre perioada comunista a Romaniei o imagine compactata a acelor vremuri, a rolului pe care l-a jucat Securitatea si intregul aparat represiv al regimului (in care trebuie incluse si Procuratura, aparatul de partid, sistemul sanitar) in lupta cu gandirea libera si formatorii ei, reprezentati in cazul de fata de REL. Cu o distributie de exceptie, filmul ne arata, pe de o parte, chipurile oamenilor din spatele microfoanelor, cei care au supravietuit, dar si munca celor care nu au supravietuit. Actorii principali ai acestui film sunt Neculai Constantin Munteanu, Ioana Magura-Bernard, Nestor Ratesh, Serban Orescu, Emil Hurezeanu, Monica Lovinescu, Virgil Erunca, Noel Bernard, Emil Georgescu sau Vlad Georgescu, ultimii trei morti in circumstante neelucidate (se presupune ca au fost iradiati). Mai apar si reprezentanti de marca ai oponentilor  regimului comunist, precum Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Ana Hompot, mentionata fiind bineinteles si activitatea lui Paul Goma. Desigur, din documentar nu puteau lipsi cei care se considerau deasupra istoriei, cei care „vegheau” la sanatatea morala a societatii, dar si la integritatea corporala a oponentilor si a angajatilor Europei Libere, precum Cornel Burtica, deputatul PRM Ilie Merce, binecunoscutul Nicolae Plesita, dar si celebrul terorist Ilich Ramirez-Sanchez, cunoscut sub numele de Carlos Sacalul, inchis pe viata intr-o inchisoare de maxima securitate din Franta sub acuzatia de terorism si caruia regizorul a reusit sa-i ia un interviu telefonic.

Reconstituirea istoriei departamentului in limba romana al Europei Libere este absolut necesara pentru ca este o parte a istoriei recente a romanilor, despre care unii fie au uitat, fie n-au habar ca a existat, fie nu doresc sa-si. Filmul ne arata pretul platit de multe ori de cei care s-au legitimat in timp drept opozitie si care s-a concretizat in amenintari, batai si injunghieri, in atacuri de maniera terorista (culminand cu celebrul atentat cu bomba de la Europa Libera din 1981), in delatiuni ale unor persoane lipsite de caracter infiltrate, cum este cazul lui Constantin Balaceanu-Stolnici, nume de cod „Laurentiu”.

Pentru publicul larg, incursiunea in istorie oferita de Alexandru Solomon aduce o serie de informatii inedite, cum ar fi cea precum ca postul de radio s-a aflat sub patronatul CIA sau ca americanii impuneau realizatorilor, in timpul unor sedinte in care se analizau materialele difuzate, un soi de cenzura post factum, solicitand pe viitor un ton mai putin agresiv al discursului, pentru a se evita crearea situatiilor negestionabile.

Filmul nu este doar despre trecut, el ne aduce in mod abil la cele mai dureroase aspecte ale prezentului. Intr-un pasaj din interviul acordat lui Dan Diaconescu la OTV, care apare in film, Nicolae Plesita isi exprima regretul ca teroristii si Departamentul de Informatii Externe au esuat in eliminarea tuturor realizatorilor de la Europa Libera. Iar Ilie Merce, cel care a condus „grupul Eterul” afiseaza o seninatate si o lipsa de remuscari uluitoare.

La 18 ani de la prabusirea regimului comunist, asistam la o explozie a demagogiei, minciunii si populismului, la „spectacole” mediatice comparabile cu cele ale propagandei comuniste, la o bulversare a valorilor, la lipsa de modele veritabile. Suntem „beneficiarii” unui sistem juridic necredibil, ai unui sistem de sanatate defectuos, ai unui sistem educational incapabil sa creeze performata, suntem martorii unei ignorante si indiferente civice, alimentate de un corp politic care ne reprezinta ca neam si pe care il meritam. Nu de putine ori, poporul roman a preferat sa mearga pe drumul tranzitiei alaturi de fosta nomenklatura, de fostii securisti si fostii „tovarasi de drum”, marginalizandu-i pe cei care ar fi putut garanta moralitate si performanta in politica, economie, media si in toate celelalte sfere ale societatii. Deseori am auzit exprimata admiratia unora fata de securisti sau fata de cei care inainte de decembrie 1989 au facut parte din „clasa initiatilor”, iar acum au confirmarea „valorii lor” prin afacerile pe care le conduc, prin statul social etc.. Filmul lui Alexandru Solomon este unul trist, caci, dupa ce ne prezinta inceputurile departamentului roman al REL, ne readuce in realitatea tranzitiei si ne evidentiaza cateva dintre motivele incrancenarii politice care erupe de fiecare data cand vine vorba despre condamnarea comunismului, legea lustratiei sau deconspirarea fostilor colaboratori ai regimului comunist.

Daca privim la societatea in care traim, la formatorii de opinie pe care ii avem – asa numitii jurnalisti –, la aproape inexistenta societate civila, dar si la greutatile cu care se confrunta populatia Romaniei, nu trebuie sa ne mire usurinta si relaxarea cu care a fost trecut cu vederea proiectul de lege initiat de senatorul PSD Serban Nicolae prin care se urmareste limitarea atributiilor CNSAS, transformandu-l in ceea ce urmareau aparatorii Monei Musca, si anume un simplu gestionar al arhivelor, toate dosarele urmand a fi publicate pe internet. Din pacate, lipsa de cultura politica si civica a unor tineri politicieni ai Romaniei, precum Cristian Boureanu si Raluca Turcan, dar si lipsa de obiectivitate a unor trusturi de presa au dus la inculcarea in mentalul colectiv a convingerii ca deciziile CNSAS nu sunt impartiale, ci expresia unor conspiratii politice, dar si a necesitatii ca populatia/„boborul” sa dubleze decizia Colegiului. Cazul Mona Musca si dezbaterile din jurul lui au fost cele mai importante momente din istoria deconspirarilor in Romania, deoarece atunci am asistat la campanii de manipulare vocale prin care se incerca impartirea securistilor in buni si rai, in patrioti sau ne-partioti etc.. S-a propus desfiintarea Colegiului si chiar a CNSAS-ului si nu s-a cautat o solutie reformatoare ca raspuns la situatia de facto a institutiei, cum ar putea fi aceea a alcatuirii Colegiului din reprezentanti ai societatii civile. Necunoasterea de catre tinerii politicieni a experientei post-comuniste a celorlalte state Europene in aceasta privinta, dar si a faptului ca istoria este in mare parte rezultatul precedentelor, a dus acum la aparitia propunerii legislative a lui Serban Nicolae. El este unul din acei tineri batrani, crescuti si educati de vechii politicieni, carora le sunt datori si loiali. Folosind acelasi limbaj de lemn, incapabili sa tina un discurs fara a trece imediat la atac la persoana, avand cu totii ceva de aparat, in afara adevarului, ei sunt reflexia in oglinda a celor care i-au educat.

Acesti tineri-batrani solicita desfiintarea Colegiului CNSAS, pentru ca sa nu mai existe o institutie care sa dea „verdicte”, si publicarea pe internet a dosarelor securitatii, pentru ca populatia sa poata decide cine se califica sau nu pentru a deveni demnitar. Publicarea pe internet a dosarelor este, in sine, un lucru benefic, atata timp cat respecta drepturile omului, dar ma intreb daca populatia Romaniei insasi se califica pentru a da un astfel de verdict si raspunsul evident este ca nu, iar pentru a-mi intari afirmatia amintesc recentul sondaj de opinie conform caruia Nicolae Ceausescu este omul politic care a facut cel mai mult bine pentru Romania. Acesta este „boborul” care trebuie sa decida cine se califica din punct de vedere moral pentru ocuparea unei demnitati? In anul care urmeaza vom asista la numeroase atacuri de acest gen impotriva CNSAS si cu siguranta va reveni in dezbaterea publica electorala tema legii lustratiei, posibil sub forma unui nou referendum, in cazul in care presedintele ajunge din nou la concluzia ca asta vrea poporul/„boborul”. Vom asista din nou la afirmarea necesitatii de igienizare a clasei politice, vom auzi nenumarate acuzatii de colaborare cu securitatea ca politie politica, vom vedea fisele profesionale ale candidatilor. Toate acestea se vor petrece prin intermediul si cu ajutorul trusturilor mass-media, iar scopul acestor campanii politico-mediatice este unul precis: cel pe care il amintea Andrei Postelnicu in emisiunea lui Horia Roman Patapievici, „Inapoi la argument”, de infantilizare a electoratului incapabil astfel sa-si creeze propria idee despre cine il conduce. Genul de presa care se practica acum in Romania este unul in care stirile nu sunt prezentate, ci create, manipulate si dezbatute pana la epuizarea mentala a publicului, iar linia de demarcatie intre stire si opinie nu exista. Este vorba de o pedagogie a falsului si manipularii.

Privind in urma la istoria postbelica a Romaniei, la ceea ce s-a petrecut de-a lungul comunismului romanesc si de-a lungul tranzitiei, si fara a dori sa fiu patetic, ma alatur fostei voci a Europei Libere, Ioana Magura-Bernard, care referindu-se la perioada post-decembrista afirma: „credeam ca avand atat de multi ascultatori, romanii au inteles ceva mai mult despre democratie, despre libertate, despre responsabilitate”. Dureros, dar perfect adevarat, si este trist cum s-au irosit toate acele lectii despre democratie, oferite ani la randul, zi de zi, de catre vocile Europei Libere si a celorlalte radiouri libere, oameni care si-au riscat viata dintr-un patriotism veritabil, dintr-o pasiune pentru adevar si dreptate si din dragoste pentru cei pe care ii reprezentau.